Traieste intens, mori cu demnitate !
CIteam un post al unei prietene, si anumite raspunsuri. unul dintre ele, m-a determinat sa scriu postul acesta.
Traieste intens. Cred totusi ca viata a fost conceputa pentru a fi traita. Cu sau fara scop, destin, divinate, omul se va nast, va trai si va muri. Din puctul meu de vedere, micile alegeri fac viata sa merite a fi traita. Mici interactiuni cu oameni, mici bucurii sau necazuri, fiecare le percepe diferit.
Pentru unii, intens, inseaman party al time, pentru altii, meditatie. Altii se vor cufunda in creatie. Dar cel mai multi cred ca nu stiu ce e aia intens, si traiesc fad. Construiesc ceva in mintea lor, ceva obscur, nu au teluri, viata lor devine rutina.
Durere, fericire, lacrimi, ras, zambet, iubire, moarte, razbunare, dragoste, toate acestea ne lumineaza viata, mai mult sau mai putin. Depinde de fiecare. Ele isi lasa o amprenta asupra existentei.
SI atunci de ce sa nu traiesc. De ce sa nu plang cand am doare ? De ce sa nu ma razbun, cand ma ataca ? de ce sa nu spun “te iubesc”, atunci cand……nasc, simt, sarut, imbratisez ?
Bani ? suntem intr-o societate capitalista, in care valorile depind de bani. Well….nu banii te fac sa traiesti. “banii se fac”, se cheltuie, dispar, se fac din nou…..mda..aceeasi poveste. Tot propria experienta si viata raman de referinta fiecaruia.
Fiecare clipa, moment, secunda, ora, zi, trebuiesc traite maxim. Doar nu pot sa prevad viitorul…nu stiu ce se va intampla maine, asa ca de ce nu as trai si azi ? Maine poate nu e o zi.
CE ne-am face fara memorie ? Mai exact fara amintiri ? Cum ar fi ca in fiecare zi sa ne nastem, iar si iar, sa nu stim nimic de dinainte ? Ne-ar ramane sa facem ceea ce simtim ca ar terbui ! Sa traim. Intens. Dar daca ne-am si aminti cat de intens am trait ziua de ieri, si azi ar fi altceva ?
Cat despre moarte …..
Demn. Toti mor…pana la urma. De ce sa plangi, de ce sa implori ? E la fel pentru toti. Pur si simplu nu pot sa plec capul. In mod normal frica nu ar trebui sa existe. Demnitatea e singurul lucru ce iti ramane.
Astefel nu pot intelege cei ce se vaieta, cei ce ingenuncheaza, cei ce fug, cei ce se umilesc la momentul final. Sunt doar slabi.
Atfel ca : Traieste intens, si mori cu demnitate.
multumesc, un cuvant pe care l-ai scris tu aici mi-a facut mie ziua azi…asta inseamna, asa cum spui tu aici, o bucurie marunta..,multumesc inca o data!
si da, trebuie sa traim intens, cred ca nu avem decat o singura viata, dupa cum ai spus, nu conteaza prin ce mod traim, doar sa fie intens…iar moartea nu este decat o clipa, dupa atatia ani de viata, este nimic…
ma bucur ca intr-un fel te-am ajutat. un pic.
Viata trebuie traita din plin,cu bune cu rele.
Un post bun.
Ma gandeam la ceea ce afirma Jean Baudrillard: istoria personala tine seama in mai mare masura de situatiile si sansele nevalorificate decat de cele valorificate. Pe de cealalta parte, lucrurile nu stau atat de simplu: de exemplu, in clipa in care refuz contactul empiric cu o persoana interesata, atunci se poate spune ca am ratat sansa de a-mi face o prietena sau mai degraba ca am utilizat ocazia de a spune “nu” unei pasari de prada?Fiecare ocazie valorificata implica ratarea modului opus de gestionare a ocaziei respective. Prin urmare, este greu sa stii cum sa iti traiesti viata, este greu sa iti asumi acest act al trairii intense cat timp nu esti inzestrat decat cu o intuitie imperfecta si cu o vointa puternica de metamorfoza. Un chirurg genial care salveaza vieti omenesti dar care si-a dorit sa ajunga dansator poate fi considerat o persoana ratata, prin raportare la idealul sau, si un mare performer, prin raportare la statutul sau social si datoria sa de om. Personal, aderand la existentialism, l-as fi considerat pe chirurg mai implinit in statutul sau potential de dansator, dar stiu ca nu pot pretinde ca aceasta preferinta spontana sa fie universalizata. Deci…in ciuda lui Cioran, care spunea “Traieste ca si cum ai muri”, as prefer sa spun doar: “Traieste ca si cum ai avea habar de ceea ce faci aici”, orice ar insemna un asemenea lucru…
@ calin..oarecum dar nu chiar.
nu trebuie sa ai o intuitie perfecta, pentru ca nu terbuie sa faci alegerile bune. Adik :nu terbuie sa eviti o pasare de prada, sau nu terbuei sa nu ratezi vreo prietena.
N terbuie sa valorifici ocazia. Trebuie doar sa exploatezi la maxim alegerea pe care ai facut-o. Evident nu vei face nuami alegeri placute.
De ex: Mie nu imi pare rau de alegerile care le-am facut, imipare mai mult de cele pe care nu le-am facut la un anumit moment dat. Asta e abordare gresita. Cel putin asha privesc eu. Ar erbui sa nu imi para rau deloc. Asta e. Asum responsabilitatea si merg inainte. Cred eu. Dc se iveste o situatie asemanatoare cu vreuna din trecut, probabil ca voi alege alta varianta, daca cumva prima nu m-a satisfacut, sau pentru pura mea curiozitate, cum ar fi fost altfel.
“Traieste ca si cum ai avea habar de ceea ce faci aici”…ba tocmai….am habar…..traiesc. NU ma intereseaza pentru ce sunt aici, sau ce fac aici, deci nu terbuie sa am habar. Stiu doar ca tebuie sa traiesc….si nu ca sa plang.
Interesant… si totusi ma intreb: daca nu iti fixezi un ideal al vietii, care sa actioneze ca principiu coordonator, atunci nu cumva risti sa te pierzi pe tine ca fiinta umana? In ce masura pot coexista constiinta de sine si luciditatea cu nestinta motivului pentru care VREI sa te afli aici, a motivului ASUMAT pe care ti-l propui intru existenta? Sunt de acord cu ideea ca suntem aruncati in lume, si ca nu putem sti in mod obiectiv ceea ce ne este dat sa facem, dar aceasta nu inseamna ca trebuie sa traim contingent sau sa nu ne intereseze motivul vietuirii noastre in lume, caci a nu putea cunoaste un lucru in mod obiectiv nu ne opreste sa ne revendicam ca fiinte rationale si/sau empatice de la un scop personal. Si atunci, concluzia ar fi ceva de genul: nu stiu de ce ma aflu aici (de ce am fost aruncat in aceasta lume, in acest cadru familial, sub forma umana), dar traiesc ca si cum as avea habar de acest lucru, pentru ca DORESC sa ma comport intr-un anumit fel si sa ajung undeva si de aceasta destinatie potentiala depind toate proiectele mele ulterioare… refuz vietuirea contingenta.
hmmm…vietuire contingenta…nu cred ca eraq vb de asha ceva….
pur si simplu chiar nu conteaza scopul, eu nu am cerut sa ma nasc, sau eu nu am cerut sa ma nasc acum, sau aici.
NU am nevoie de un scop pentru a trai. Am idealuri, am dorinte (poate cea mai mare ar fi,ca sa imi fac persoana iubita, cea mai fericita din lume), dar asta nu definesc neaparat existenta mea. As fi existat si fara aceste dorinte, idealuri, scopuri.
Nu VREAU sa ma aflu aici. Vreau sa ma aflu intr-un totul alt loc. Motive ASUMATE ?, nu imi asum motive…..nu am nevoie de motive.
Pentru mine totul este subiectiv, deoarece nu pot sa vad lucrurile decat din prisma mea. Cel care spune ca este obiectiv minte. Nu poti sa spui ca vezi lucrurile in alt fel, sau ca te pui in pielea altuia.
P.S. :Sper ca nu au exista nici un fel de referinte divine, mai ales crestine, pentru ca resping aceasta idee. Discutia are cu totul alt scop.
Stai calm, nu sunt pasionat de religie in sensul ala. Si am inteles deja ideea cu aruncarea in lume si absenta scopului obiectiv, le-am mentionat doar la randul meu in comentariul anterior. Nu atrageam atentia decat asupra faptului ca, in mod subconstient, ne stabilim noi insine scopurile pentru ca altfel nu putem exista. Avem nevoie de o oarecare previzibilitate subconstienta a existentei, dupa cum spunea Jung, iar aceasta previzibilitate ne-o stabilim proiectandu-ne intuitiv in viitor si lasand ceva din noi acolo, un punct de referinta, un “ceva de atins” subiectiv, prin care ne determinam ulterior. De exemplu- dorinta copilului de a fi medic, daca este suficient de puternica si lipsita de metamorfoze interne, va determina traseul individului respectiv prin existenta din punct de vedere al slujbei si pozitiei sociale pe care o va ocupa. Si in acest caz, proiectul este stabilit subiectiv, fixat ca scop al persoanei respective, cu mult dinainte de a se ajunge la elementul dorit (terminarea facultatii de medicina). Asa functioneaza fiinta umana si nu vad alt mod in care ar putea sa o faca, decat prin vietuire contingenta. E un fel de “nu m-ai fi cautat daca nu m-ai fi gasit deja” care se aplica intregii realitati a vointei.
Eliade dadea un exemplu sugestiv in acest sens, cu o serie de beduini algerieni care au nevoie de bani pentru a-si cumpara alimente si isi vand corturile de dormit, pentru ca seara urmatoare sa isi dea seama ca nu mai au unde sa locuiasca si sa intre in panica. Asta inseamna vietuirea pentru imediat, lipsita de perspectiva si de acel scop care determina traseul fiintei de-a lungul perioadelor lungi de timp. Eu unul nu doresc sa ajung ca acesti beduini, prin urmare ma voi proiecta in continuare in viitor in stabilirea scopurilor personale care sa imi ofere un grad minim de previzibilitate a existentei inspre a o putea gestiona eficient si conform cu propria vointa.
Uite o chestie interesanta pe care multi nu o o realizeaza:
Singurul moment in care poti sa schimbi ceva, sa actionezi, sa creezi este ACUM si numai ACUM. in momentul asta. multi traiesc in trecut sau in viitor cand nu ai nici o putere si nu poti schimba nimic, esti paralizat. Doar acum esti liber! Fa ceva!
slujba..pozitie sociala…..mda….asta iti terbuie material ca sa poti trai in aceasta lume (care este materialista)…
De ce nu poti doar sa simti ? EU ma refer doar la faptul de simti ca traiesti..free spirit…..evident ca iti terbuie un scop ca sa iti traiasca si trupul nu ?
1. In mod absolut evident, nu ma refeream la scopurile determinate exclusiv de slujba, pozitie sociala, etc., ci la toata gama scopurilor umane asumate, deci la tot ceea ce presupune recuperarea individualului prin proiectare in viitor. La fel de bine poate sa fie viitorul unui individ care se vede, ca oricare altul, cu o slujba si x copii, cat si viitorul unui Kafka, care afirma el insusi in jurnal: “Daca nu as fi stiut de la inceput ca la finalul vietii o sa am o lume numai a mea, construita din propriile-mi produse si propriile-mi stari, si care incepe acum sa se contureze, probabil ca as fi apelat de mult la solutia sinuciderii”. Deci teoriile mele nu s-au referit nicidecum la o unica clasa de indivizi, ci au avut pretentia universalizarii.
2. Am certitudinea ca ai comis o mare gafa filosofica, si o sa iti arat unde s-a ivit aceasta. In commentul anterior ai asociat “spiritul”, deci imaterialul cu verbul “a simti”. Ori scuze ca iti spun, dar senzatia trimite in mod necesar la lumea materiei. Orice senzatie are ca element declansator un lucru empiric, si in absenta acestuia ea nu s-ar produce niciodata. Cu alte cuvinte, daca nu ar exista lumea materiei, nu am simti niciodata absolut nimic, si orice persoana cu informatii medii pe latura gnoseologica sau psihologica te poate informa cu privire la acest lucru. Mai mult de atat, acest “simti ca traiesti” nu este un element definitoriu pentru fiinta umana, in sensul in care nu ajuta cu nimic la diferentierea ei de oricare alta fiinta. Toate animalele simt ca traiesc, lucru dovedit prin faptul ca toate sunt orientate asupra observarii imediatului si asigurarea securitatii individuale. Eu nu ma simt cu nimic superior unei furnici, de exemplu, prin faptul ca simt ca traiesc, iar “acest simt ca traiesc” ma trimite, pe de cealalta parte, la faptul ca traiesc intr-o lume, deci nu ies niciodata prin aceasta constientizare din universul lucrurilor empirice. Daca este sa ne referim la elementul definitoriu al omului, acela care il separa de animale, atunci as spune alaturi de Heidegger ca acest element este, mai degraba decat oricare altul, interogativitatea, pentru ca ea sta la baza oricarui proces creativ si oricarei intemeieri de lume. “A simti ca traiesti” o fi in viata o justificare suficienta pentru un hedonist, sau pentru un refugiat din fata intrebarilor ultime ale existentei, consider insa ca pentru un explorator al frumosului, pentru un judecator al celor estetice si pentru un infiintator de paradigme, acest “a simti ca traiesc” este gol, oarecum primitiv si lipsit de potenta de a produce ceva de ordin transcendental.
1. ok.
2. ? cred ca nu ai inteles. te referi la filosofie, din o proprie, mai sau mai putin, viziune.
Parerea mea, care tu spui ca e gresita, cea cu “a simti ca traiesti”:
a) o furnica simte ac traieste, corect. NU ne deosebeste. De ce ar trebui sa ne deosebeasca ? De ce suntem diferiti > De ce trbuei sa ne consideram superiori celorlalte finte ?
NU produsul de ordin transcedental este scopul tuturor. Ci cred ca totusi acest scop este doar al celor nefericiti sau care nu ajung nicodata sa fie fericiti. Pentru ac trec pe langa fericire, si sunt pre orbi sa o vada.
Explorator a frumosului, judecator al celor estetice : este o absurditate, pentru ca scara valorilor u are cumsa fie comuna. Dece consideram anumite fiinte ca fiind urate ? ele se considera asha ? (ntr-o foarte mare proportie, oamenilor le palc simetriile), si tocmai ca natura nu e simetrica. Da daor impresia.
Interogativitatea ? Intr-adevar, oamenii se intreaba despre orice, judeca orice, si schimba ce vor.
Spirit cu simtitul.
Numa supun dogmelor filosofice, desi citesc si imbratisez anumite curente.
Cred ca daca nu as avea spirit as fi gol, deci nu as putea simit nimic. Daca nu ar exista lumea materiei, ti-ai simiti spiritul, sau probabil si celelalte spirite. (nu stiu daca ai avut vreodata experiente extrasenzoriale, si oricat de SF suna, unii le-au avut. Si chiar u au expliactie materiala. Chiar am cunostinta de caetva astfel de experinte ale apropiatilor mei).
Astfel, in conceptia mea, nu a vreunui empirist, consider ca spiritul este absolut necesar pentru a simti, si nu materia.
Fara spirit, eu nu m-as deosebi de materie. Nu crezi ?
Persoane cu informatii medii pe latura gnoseologica si psihologica. Te grog frumos as ma ierti, dar nu cred in capacitatile acestor persoane de a analiza foarte mult spiritul. (Ultima oara cand am fost al un psiholog, nu m-a ajutat pera mult, cred ca mai degraba l-am ajutat eu).
Hedonist…in nici un caz. Care ar fi acele intrebari ultime ale existentei ? Chiar crezi ca exista interbari ultime ? Eu nu cred ca intrebarea este elementul definitoriu. Oricine pune intrebari. Cred ca raspunsul este cel definitoriu, deoarece el defineste caracterul intrebarii. (ma refer desigur, la interbarile fara raspuns, sau la acer nu se poate raspunde, “empiric”, cred ca la acele te referi tu ca intrebari ultime).
Ok, ti-am inteles pozitia si ti-o respect, desi nu ti-o impartasesc. Ramane insa o intrebare- ce este acela spirit? spuneai ca respingi conceptiile religioase ca nefiind viabile in acest sens, si cu toate astea religiile, din cele mai vechi timpuri, au fost primele care au vorbit despre “spirit”.
Nu spun ca nu ar exista ceea ce numesti spirit, desi eu il definesc conceptual altfel decat tine. Pe de alta parte, daca exista spirit, cum de ai acces la el fiind in acelasi timp intern lumii materiale? Cu alte cuvinte, cum poti pune doua substante total distincte intr-o unica lume si cum le poti face sa interrelationeze?
Nu cred ca putem vorbi cu sens despre spirit, de vreme ce spiritul in sine nu ne este dat in simturi. A vorbi despre spirit inseamna a face teologie, inseamna a parasi domeniul lui “a sti” si a intra in domeniul pur al lui “a crede”, in care fiecare dintre noi ne delimitam un cadru existential al propriilor experiente. Dincolo de asta, cred ca intrebarea ultima a vietii este “De ce este tot ceea ce este?”. Si este o intrebare “de spirit” de vreme ce este una la care nu se va putea raspunde niciodata avand speranta de a epuiza problema in cauza.
Cat depsre problema cu furnica, nu cred ca se pot contesta diferentele biologice si ontologice dintre om si animale, dupa cum nu pot fi contestate diferentele dintre un animal si celalalt. Desi are anumite probleme in a explica realitatea lucrurilor, totusi teoria evolutionista ramane in mare masura in picioare si este sustinuta, macar partial, din punct de vedere stiintific. Nu stiu in ce masura furnica are interogativitate, isi fixeaza un cadru privat al experientei, nu stiu in ce masura furnica iubeste, gandeste abstract, creaza. Exista o serie de atribute specifice prin care omul, si numai el, se defineste, iar a cunoaste omul inseamna a-l raporta in mai mare masura la diferenta specifica decat la genul proxim. Prin urmare, nu stiu daca putem da un scop existential comun omului si furnicii, ma indoiesc de lucrul asta si ma indoiesc ca furnica ar putea constientiza vreodata ceea ce numesti “spirit”.
In alta ordine de idei, exista viziuni destul de responsabil construite, care reduc tot ceea ce se intampla la nivel uman la procese de natura neurala, impulsuri electrice si explicatii instinctual-mecaniciste. Nu subscriu la nici una dintre acestea, insa nu imi permit a trece peste ele ca si cum reprezinta o suma de erori, caci de foarte multe ori se apropie extrem de mult de o explicatie perfecta. In mare masura, singurul lucru care nu se poate explica prin legi materiale la ora actuala este cumulul de experienta, deci autoperfectionarea constanta a individului. Ma intreb totusi daca este o imposibilitate in sine sau este doar o piedica momentana in calea evolutiei stiintifice. S-ar putea ca urmasii nostri sa rada de noi, pe buna dreptate si cu dovezile stiintifice de partea lor, ca am crezut atata timp in dualismul corp-spirit, fara sa incerca a il supune unor teste de falsifiere pentru a vedea macar daca poate sau nu sa fie depasit…
Mai este aici o chestiune. Chiar fiind dualist si prognozand existenta spiritului, asta nu inseamna ca trebuie a dispretui materia. Personal, imi place un citat din Nietzsche care spune ca “spiritul pur e minciuna pura”, in sensul in care exista o materialitate de care suntem constienti in oricare moment si chiar presupunand existenta spiritului, el trebuie vesnic raportat la elementul material. Logica ofera un nou imbold in acest sens, caci existenta materiei este demonstrata, deci poate sta ca axioma si fundament al oricarui sistem logic de intemeiere, pe cand realitatea spiritului este doar asumata si poate fi eliminata mai tarziu in procesul nostru de intemeiere daca isi dovedeste neajunsurile. Prin urmare, consider ca o potentiala vrajba umana contra materiei este o aberatie, si preferinta umana pentru spirit este cauzata mai mult de o ierarhizare pe care o facem instinctual, asociind materia cu perisabilul, iar spiritul, cu eternitatea. Cu alte cuvinte, nu cumva la baza teoretizarii spiritului se gaseste nimic altceva decat teama si dispretul nostru fata de moarte?… In ultim sens, materia este la randul ei eterna, dovada ca a servit din cele mai vechi timpuri ca principiu ontologic. Problema cu materia este aceea ca se afla intr-o perpetua transformare, si ca aceasta transformare implica, la nivelul fiintei umane, moartea. Cu toate acestea, omul este devenire, el se caracterizeaza prin transformarile sale, in sensul in care un om al spiritului pur, care si-ar actualiza potentele fiintei deodata, fara o desfasurare temporala, ar fi egal cu fiinta sa, deci ar ramane la nivel pur conceptual- cu alte cuvinte, ar fi o abstractie.
spirit..c enumesc eu spirit..nu cred ca am o definitie.
daca ti s-a intamplat vreodata sa faci ceva fara sas tii de ce faci ….adik sa te terzesti la un moment dat altundeva decat iti era gandul, sau facand altceva decat iti propusesei, fara ca tu sa fi constient, cred ca atunci ai fi depins de spirit.
Totoadta cred ca spiritul este responsabil de anumite rairi unice despre un anume timp, deplasata sau nu de prezentul curent, cu rol mai mult sau mai putin de viziune. (Este o definitie aiurea, dar nestiind cum sa caracterizez anumite lucruri, care de celel mai multe ori sunt inexplicabile, am ales aceasta varianta.)
nu promovez dualitatea spirit-materie, etc..ci chiar cred ca sutn strans legate, la unii una din componente fiind chiar mai puternica decat cealalta, nicidecum in proportii egale.
Nu avem de unde sa stim ca furnica, cainele, maimuta, pisica nu au spirit, sau ca nu iubesc, etc. Poate chiar o fac.
Cu siguranta uramsii nostri vor ajunge o trapta mai aproape de adevar (sau de realitate ???)….in aceasta cautare.
Extrem de interesant acest ultim comment al tau, chiar mi-a placut faptul ca ai incercat sa dai o definitie plastica a spiritului in defavoarea uneia excesiv conceptualizante. Daca am inteles bine, te apropii intrucatva de perspectivele presocraticilor despre suflet, care il considerau ca fiind un daimon inchis in corp responsabil, in mare masura, pentru gandurile, intuitile si starile noastre (in sensul ca acestea nu pot proveni ex nihilo). Ei aveau totodata o etica fundamentata asupra unui mod de viata care sa se concretizeze intr-o pregatire constanta pentru momentul in care daimonul-suflet va parasi inchisoarea sa corporala si va deveni asadar “intru sine”. Daca nu am inteles bine, poti sa ma corectezi, in fond tu iti cunosti perspectiva cel mai bine. Exista insa un grad de teologie intr-o asemenea perspectiva… Cum se face totodata legatura intre spirit si materie, daca sufletul este imaterial? Cum poate el actiona asupra materiei, in sensul in care sa ne determine un anumit comportament, daca esenta sa este distincta? Sau consideri ca sufletul este material? Nu am inteles prea bine aici cum poti sa crezi in spirit, in materie, fara a crede totodata in dualism. Poate consideri sufletul ca fiind un atribut de o natura speciala al materiei, asa cum l-ar fi considerat Leibniz ? Sau poate consideri materia si spiritul doua atribute ale unei unice substante, care se defineste atat prin intindere, cat si prin rationalitate/sentiment?…Poate ma lamuresti in acest sens.
Desi am perspective distincte asupra problematicilor de mai sus, nu pot sa neg ca exista anumite discutii valoroase care se pot infiripa pornind de la articolele pe care le scrii, prin urmare te-am trecut la blogroll ca sa afle cat mai multi indivizi perspectivele tale si sa aleaga (macar de ar face lumea un asemenea efort de investigare)ceea ce ii reprezinta pe fiecare.
Drept sa iti spun nu stiu sa raspun la acea suita de interbari despre “spirit”…de ce ? pentru ca habar nu am. Nu stiu. Nu stiu daca voi afla vreodata. Nici macar nu stiu daca vreau sa aflu.
Teologie ? in nici un caz. presupun ca actioneaza asupra ta(uneori asupra celorlalti) prin asha numite “forte”/”energii”, inca prea putin documentate si/sau cunoscute.
Pui interbarile mult pre strict legate de stiinta. Substanta, pre direct. poate ar terbui inteles altfel. Nu studiat din prisma unor conceptii mai mult sau mai putin generale.
Eu totusi cred ca terbuei inteles din total alta prisma, probabil inaccesibila noua inca.
definitie plastica
— probabil nevasta e de vina. ea e artista casei. ase citi conservatorista(nu conservatoare), doctoranda in muzica; cu puternice influente plastice (mama si tatal ei, pictorita si sculptor recunoscuti).
Vechii greci, atunci cand murea cineva, aveau o singura intrebare: “A trait cu pasiune?”
pana la urma asta conteaza cel mai mult…nu cantitatea, ci calitatea vietii. poti trai 100 de ani si sa ii traiesti degeaba, sa regreti pe patul de moarte ca nu ai facut cine stie ce…intr-adevar, trebuie sa fiu de acord cu Kalkin si cu Scorpse, trairea intensa este tot ce conteaza, asa ca…TRAITI INTENS!
paradoxal…dar eu doresc tuturor sa traiasca foarte mult mai putin mie. NU cred ca as rezista sa traies 100 de ani….sa vegetez…:))
dar venind de la mine, de celel mai multe ori sa traiesti mult….e nasol…are referiri la chinuiala generala, o viata sisifica, in tartar.
Hm, nu-s de aceeasi parere cu traitul intens asta…
Intens e una, cu pasiune e alta. Intens imi suna ca magneziul, arzi si dipari, rege pentru o zi.
Intens mi se pare o extrema, o ca si cum te-ai intinde ca un elastic, gata sa te rupi. Teribilism.
Este diferenta intre a bea un vin bun si a-i simti aroma in inghituri mici si inchizand ochii si a bea acelasi vin repede ca sa te imbeti. Sa iti saruti prietensa si sa o privesti in ochi sau sa o arunci in pat pt 3 minute fuminante dupa care tu adormi cu spatele la ea.
Intens – sa iti traiesti fiecare zi ca fiind ultima.
Cu pasiune – sa ai incredere si placere si in ziua de maine, la fel ca in cea de azi.
In ambele ipostaze te bucuri de viata. Dar in doua feluri diferite. Am avut o perioada lunga de party alltime. Am trait intens. Pot spune ca atunci viata m-a consumat pe mine nu eu pe ea. De ceva vreme incerc varianta cealalta. Acum o consum eu pe ea si e mult mai bine, iar satisfactii mult mai mari:).
Sau posibil sa fie doar o chestiune de semnatica, iar eu sa despic firul in patru…:)
Parerea mea e ca degeaba traiesti cu pasiune daca nu traiesti intens. cred totusi ca e vorba de nuante.
Nu e diferenta inter a bea vinul bun in inghitituri mici cu faptul de a-l soarbe instatn (diferenta asta cred ca tine de lacomie sau parvenire), ci mai degraba intre a cumpara o sticla de vin bun decat 10 de bere cu ultimii bani pe luna respectiva.
Sa iti saruti prietena , pe gat, sani, buric, genunchi, talpi, coapse, spate, etc, cate 3 minute, sa o arunci in pat, sa fulgere pentru ea la cate 3 minute, si sa faci asta in fiecare zi.
Paranteza : “ai observat ca anagramand cuvantul saruti, devine saturi; iar in context : saruti prietena/saturi prietena !!!”
Mihnea…in posturile de mai sus a exprimat destule variante. Psihice.
Iar in alta ordine de idei, pasiunea e degeaba…..dc nu ai cu cine, si mai ales, psiunea e degeba daca nu are intensitate.
Party all -time..nu e traire intensa…..poate decat pentru organism. Ma refeream la trainrile interioare.
CARPE DIEM!!!!
vreau si yo sa stiu cat traieste o furnica in realitate am nevoie pentru ora d limba romana :d